MANELELE ŞI TRANZIŢIA SPRE VALOARE

În perioada anilor 1960-1970, în SUA şi în Europa, pe fondul unui colaps ideologic şi a unei sărăcii de principii demne de Evul Mediu, a luat naştere o mişcare ce avea să dea numele unei generaţii: hippy. Privită superficial, ea părea doar manifestarea unor tineri aflaţi sub influenţa drogurilor şi a băuturii, ameţiţi până la un soi de paroxism de muzica pe care o ascultau. Era, de fapt, protestul generaţiei tinere faţă de epoca şablonistico-sloganistică în care era obligată să trăiască. Tinerii îi opuneau excesivei sobrietăţi şi politicii războinice, în fond totalitare, spiritul pacifist (flower power) şi elemente culturale şi spirituale orientale. Erau, însă, priviţi ca nişte vagabonzi, reprezentanţi ai unei subculturi umilitoare pentru rasa umană. Timpul a demonstrat că principiile dezvoltate de flower power au cucerit lumea, rezistând, inclusiv prin şi datorită muzicii, până astăzi.

În perioada actuală, în România, pe fondul unei prea mari (aparent doar) bogăţii ideologice răsărite pe mormântul comunismului totalitar, a luat naştere o mişcare ce va da, fără îndoială, numele unei generaţii. Privită superficial, ea apare doar ca manifestarea incultă a unor tineri complexaţi, dar amploarea acestui fenomen ne îndreptăţeşte să afirmăm că, odată cu depăşirea graniţelor unui segment de vârstă, s-a transformat într-un mod de viaţă.

Am auzit/citit şi găsit eu însumi explicaţii de tot felul, toate variaţii pe tema invaziei vulgarului în estetic şi în cotidian, dar, făcând o paralelă cu generaţia hippy (mutatis mutandis), am înţeles că manelele şi, prin extensie, „manelismul” ca modus vivendi, nu constituie decât o oglindă a vremurilor barbare pe care le trăim. Într-o perioadă în care furtul, mizeria intelectuală şi morală, incoerenţa justificărilor logice pentru un neverosimil dezechilibru social şi alte locuri comune ale acestei tranziţii prelungite spre mai nimic, toate sunt nedibaci bazate pe formulări prolixe şi pe şabloane specifice unei „limbi de cauciuc”, societatea oferă un răspuns pe măsură. Privesc astăzi manelismul ca pe o atitudine de frondă. Unei mări de cuvinte într-un pustiu de idei i se opune, ca alternativă, un deşert al gândirii şi o exprimare pe măsură.

Maneaua este cea care cere astăzi, imperativ, renunţarea la prefăcătorie. Decât o metafizică zglobie şi calpă, mai bine un adevăr inestetic şi dureros: singura preocupare a românului este aceea de a obţine averi, putere, dar şi simbolurile materiale vulgare, de tip kitch, care să ateste bogăţia. Era atât de greu să descoperim acest lucru fără a ne fi cântat la ureche? Probabil că nu, dar ne era greu să îl recunoaştem. Am fost atât de mult obişnuiţi să negăm vehement realitatea, încât am avut nevoie de acest duş rece, care exacerbează până la absurd ignoranţa şi rapacitatea vulgară, vindecându-ne de inhibiţii.

Din punct de vedere cultural, este iarăşi o palmă usturătoare, dar meritată. Încrâncenat în incultură, românul s-a ascuns prea multă vreme în spatele şablonului „Eminescu-poetul naţional nepereche” şi a altor câteva, de mai mică importanţă. Nu a vrut şi nu a ştiut să recunoască faptul că nu a mai citit un fragment literar adevărat de când a închis manualele de liceu (în cazul în care a avut curiozitatea de a le citi şi pe acelea). Şi iată-l acum sedus de această sirenă bărboasă a căutării rimei perfecte pentru „bani”, „duşmani”, „femei”, „maşini” etc.

Este maneaua un rău în sine? Poate că da, dar este un rău necesar. Nu voi afirma acum că este o purificare de racilele unei atitudini false anterioare, ci un început al abandonării acesteia undeva, în urmă. Pe un teren desţelenit anterior, pe care s-a aplicat acest îngrăşământ inestetic, murdar, poate, dar eficient, va veni (şi sper că nu peste mult timp) vremea când se va putea cultiva şi o plantă nobilă. Una cu atât mai frumoasă, cu cât vom fi mai conştienţi că va răsări din gunoi.

Mişcarea hippy, amintită mai sus, a dat naştere unei priviri mai scrutătoare aruncate asupra culturii şi spiritualităţii orientale şi nu numai. Au apărut „verzii” din Germania şi alte organizaţii ecologiste sau de apărare a drepturilor omului. Au căpătat forţă asociaţiile civice, ceea ce numim astăzi „societatea civilă”. Cine ştie? Poate curentul nostru manelist nu reprezintă decât un moment de tranziţie absolută spre valoare, o încercare ca, prin ”estetica nimicului” (variaţie a „esteticii urâtului”), să se pună bazele unei întoarceri la valoare. O valoare pe care să o cultivăm noi înşine, nu doar să ne mândrim că aceia ce au creat-o sunt de aceeaşi naţionalitate cu noi, chiar dacă nu ştim mare lucru despre ei.

Până atunci, să ascultăm manele! Vor deştepta în noi o reacţie, poate chiar vor face din noi promotori a ceea ce va fi. Sau ne vor transforma în clăcaşi inculţi. Tertium non datur!