Atentie! se ascultă…

O veste cumplită a lovit populaţia României: cică se ascultă. Se ascultă ce şi cu cine vorbim, se ascultă „ciripitorul” de la ISP care ne numără torrentele sau spamul pe DC++, în sfârşit, tot omu’ care are ceva de spus în legătură cu noi (de preferat nu lucruri bune) este ascultat. Şi a fost nevoie de lămuriri suplimentare ca să pricepem şi noi, amărâţii de rând, că nu e vorba de ascultat, ci de înregistrat. Adică se păstrează un log al convorbirilor telefonice (dar nu şi al conţinutului lor) şi al comportamentului internautic (ce frumos am adus-o din condei! De-o viaţă îmi doresc să o zic pe asta, cu internauticu’, dar nu am găsit nici un prilej), în special referitor la e-mailurile trimise şi primite.

Am stat de vorbă cu un alter ego mai de la ţară, care mi-a explicat, în felul lui, rupestru, cum priveşte el situaţia. Şi anume: „Bă, boule, toată viaţa te ascultă cineva. Părinţi, bunici, rude şi prieteni, vecini şi dobitoci complet necunoscuţi, toţi te urmăresc, fiecare câte puţin, şi pot reconstitui, din fragmente, tot ce ai făcut de când te-ai născut şi până acum. De ce nu te-ar urmări şi statu’?”

Ţinând seamă de faptul că o persoană însemnată ne-a mărturisit, nu chiar demult, că SIE (Serviciul de Informaţii Externe) are echipamentul necesar pentru a intercepta telefoanele şi că aceeaşi persoană (mai puţin însemnată astăzi) s-a scăpat, a retractat parţial şi apoi a lăsat-o cum a picat că preşedintele României le asculta conversaţia amicilor de-o viaţă, Geoană şi Iliescu, ce ne mai miră? Dimpotrivă, să ne simţim importanţi dacă s-a prevăzut prin lege ca şi noi, papagalii de rând, să fim urmăriţi.

Şi îmi imaginez cu satisfacţie că serviciile secrete mă ascultă, cu atenţie, cum comand, la telefon, o pizza. Eventual certându-mă copios cu tanti aia care nu pricepe adresa decât după ce sunt pe cale de a trece la niscai blesteme din atlasul de anatomie. Sau că domnul Băsescu, cu o cască vârâtă în urechea sa prezidenţială, îmi interceptează o discuţie aproape politică, purtată, pe un ton necordial, cu un idiot care, o dată la câteva luni, mă sună şi mă întreabă, împleticit, de familia Lupu. Vă daţi seama ce distractivă o fi fost pentru preşedintele nostru ales ultima conversaţie, apărută reflex după ce am fost sunat, în aceeaşi seară, de vreo trei ori de acelaşi beţiv, care nici nu se mai ostenea să vorbească: „Alo!” zic eu nervos. „Vorbeşti, mă?” „Da, vorbesc”, mi-a răspuns calm neinterlocutorul. La care i-am explicat şi eu (motiv pentru cel care intercepta să se înece cu sucul presărat în alcool): „Te bag în…mă-tii!”