Am stat de vorbă cu un alter ego mai de la ţară, care mi-a explicat, în felul lui, rupestru, cum priveşte el situaţia. Şi anume: „Bă, boule, toată viaţa te ascultă cineva. Părinţi, bunici, rude şi prieteni, vecini şi dobitoci complet necunoscuţi, toţi te urmăresc, fiecare câte puţin, şi pot reconstitui, din fragmente, tot ce ai făcut de când te-ai născut şi până acum. De ce nu te-ar urmări şi statu’?”

Ţinând seamă de faptul că o persoană însemnată ne-a mărturisit, nu chiar demult, că SIE (Serviciul de Informaţii Externe) are echipamentul necesar pentru a intercepta telefoanele şi că aceeaşi persoană (mai puţin însemnată astăzi) s-a scăpat, a retractat parţial şi apoi a lăsat-o cum a picat că preşedintele României le asculta conversaţia amicilor de-o viaţă, Geoană şi Iliescu, ce ne mai miră? Dimpotrivă, să ne simţim importanţi dacă s-a prevăzut prin lege ca şi noi, papagalii de rând, să fim urmăriţi.

Şi îmi imaginez cu satisfacţie că serviciile secrete mă ascultă, cu atenţie, cum comand, la telefon, o pizza. Eventual certându-mă copios cu tanti aia care nu pricepe adresa decât după ce sunt pe cale de a trece la niscai blesteme din atlasul de anatomie. Sau că domnul Băsescu, cu o cască vârâtă în urechea sa prezidenţială, îmi interceptează o discuţie aproape politică, purtată, pe un ton necordial, cu un idiot care, o dată la câteva luni, mă sună şi mă întreabă, împleticit, de familia Lupu. Vă daţi seama ce distractivă o fi fost pentru preşedintele nostru ales ultima conversaţie, apărută reflex după ce am fost sunat, în aceeaşi seară, de vreo trei ori de acelaşi beţiv, care nici nu se mai ostenea să vorbească: „Alo!” zic eu nervos. „Vorbeşti, mă?” „Da, vorbesc”, mi-a răspuns calm neinterlocutorul. La care i-am explicat şi eu (motiv pentru cel care intercepta să se înece cu sucul presărat în alcool): „Te bag în…mă-tii!”

Alambicat spunând acestea, intenţionez să revin cu articole pe blogul scos de la naftalină. Şi asta la un an după ultimul articol publicat, un an în care am publicat, fără prea mari satisfacţii, în presa naţională.

Altfel spus: naid se întoarce!

Oriunde ai fi şi orice ai face, odată ce ai renunţat la solitudine, eşti condamnat să ai de-a face cu un troll. Trebuie să îţi dea un sfat, se simte obligat de legi străvechi să îţi explice (pe înţelesul lui) un lucru oarecare, oricât ar fi de banal, nu poate trăi fără să se bage în seamă. Ajuns pe internet, trollul caută rapid o comunitate pe care să o „fericească”. Pe forumuri îşi aduce aportul de spam până la tendinţa de suicid colectiv a moderatorilor şi administratorilor. Chiar dacă este banat, inclusiv pe IP, trollul descoperă rapid avantajele unui IP dinamic sau al unui proxy, întorcându-se, victorios, în locul de unde tocmai fusese scuipat afară.

Ajuns pe un blog şi admiţând că este în stare să lege câteva cuvinte, chiar şi agramat (dacă nu, el ştie că s-a inventat copy/paste), trollul aberează. De aici, evoluţia lui decurge aşa cum a descris Cezar Paul-Bădescu, transformându-se dintr-un troll agasant într-unul „ros de invidie”.

Că are (au) Gramo probleme legate de trolli este firesc, deoarece se află, la capitolul trafic, când pe primul, când pe al doilea loc în WordPress. Nu am izbutit, însă, să pricep cum de un blog de poezie, liniştit, fără trafic şi fără bătăi de cap, a reuşit să atragă nişte trolli-critici literari (în pauza de lucru de pe şantier) şi pe alţii, dornici să îşi promoveze site-urile. Dureros este faptul că îşi dădeau atât de solemn cu părerea, încât sunt convins că şi-au făcut şi cărţi de vizită din care să reiasă că sunt fie intelectuali, fie web-masteri, după caz.

Astfel încât, cu lacrimi în ochii mei roşii de nesomn (nu e lucru tocmai uşor şi odihnitor să moderezi câteva găleţi de spam pe zi- cum te văd trollii că ştergi un comentariu, îţi mai plasează două-trei, furioşi), îi rog pe bloggerii din fruntea topurilor prezente şi viitoare ale WordPress: FEED THE TROLLS! Scrieţi voi, răspundeţi-le la comentarii, mângâiaţi-i, hrăniţi-i şi protejaţi-i! Că, dacă nu, ei pun tag-search-u’ pe câte unul mic şi nevinovat şi îi umplu blogul de bălării.

Tot auzim în ultimul timp de tabere pregătitoare pentru terorişti, de tabere de vară pentru actuali şi viitori politicieni (orice asemănare este absolut întâmplătoare, fireşte), de tot felul de tabere, detaşări şi deplasări aferente unor cursuri de perfecţionare… Eu am descoperit un nou tip de tabără: cea de pregătire pentru supravieţuirea în străinătate. Spre norocul jurnalistului şi spre ghinionul individului stresat din mine, o astfel de tabără este amplasată în spatele blocului în care locuiesc (şi, oarecum, în faţa ferestrelor mele). Şeful ei absolut pare a fi un personaj gras şi mustăcios, cu aspect de bulibaşă, comportament de şef de trib african şi cu o mulţime de supuşi umili. Pe aceştia îi amplasează cu măiestrie în jurul rampei de gunoi, solicitându-le îndemânarea prin diverse manevre oculte, a căror desfăşurare nu o văd, dar ale căror rezultate le pot afla după accentele din răcnetele înfiorătoare ale şefului. Din când în când, tinerele vlăstare rome (de remarcat că nu le numesc puradei) emit, probabil la comandă, nişte răcnete disperate, alergând dezordonat şi năucitor. În aceste răcnete găsesc eu o cauză pentru dispariţia haitelor de câini vagabonzi pe o rază de cirka un kilometru. Şi parcă mi-aş dori uneori să aflu unde au migrat, spre a-mi schimba şi eu domiciliul.

La prânz, manevrele iau sfârşit. Numeroasa trupă se adună în jurul unei guri de canal ceva mai ieşite în relief, în imediata vecinătate a pubelelor. Acolo se ia masa şi se poartă discuţii. După numărul uriaş al decibelilor prezenţi în fiecare propoziţie rostită într-o limbă pe care încep să o înţeleg (fără voia mea), pot să jur că un participant de seamă la acest „summit” este recipientul voluminos cu alcool. Din când în când, şeful subliniază câte ceva, cu o voce care imprimă un zăngănit înfricoşat ferestrelor.

După masă, şeful se odihneşte. Dar pentru ceilalţi participanţi la tabăra de pregătire urmează alte exerciţii. Unii răscolesc prin gunoi, strângând pet-urile aruncate. Pentru a folosi la maxim spaţiul din saci, scot aerul din fiecare pet, printr-un fel de zdrobire cruntă. Efectul: o insomnie generală a locatarilor blocurilor din jur (dar cine să doarmă după-amiaza?) şi un somn parcă mai adânc al şefului.

Alţii rătăcesc, ca din întâmplare, printre autoturismele parcate periculos de aproape de tabără. Efectul: şi maşinile care ar fi refuzate cu scârbă la „programul Rabla” au alarmă.

Unii pornesc să vândă sau să cumpere diverse (inclusiv, mai nou, baterii vechi). Efectul: strigăte disperate, râsete şi scârţâit de cărucioare.

Alţii, în special copiii, cerşesc pe alee sau sunând pe la uşi, prin aceleaşi blocuri din jur. Efectul: înjurături şi gesturi obscene, admonestări („De ce nu-i dai, băi, că tu ai şi el e sărac, n-are ce să mănânce!”) ale adulţilor care supraveghează de la distanţă exerciţiile. La acestea se adaugă pungi şi bucăţi de mâncare aruncate peste tot, la vedere, drept protest faţă de zgârcenia celor care nu le-au dat bani cerşetorilor.

Seara, participanţii la tabără se dispersează, în urlete şi chiote. Unde dorm? Nu am avut curiozitatea de a verifica. Poate că unii rămân prin zonă peste noapte, spre a verifica dacă alarmele sunt bine instalate pe autoturismele din parcare, dar e doar o bănuială ce mă încearcă atunci când sunt trezit, la ore mărunte, de repetate ţignale şi sirene.

Mă gândesc cu duioşie, uneori, că mai toţi aceşti conlocuitori vor ajunge pe alte meleaguri şi la bucuriile nesperate pe care le vor încerca locuitorii altor ţări. Iar această duioşie mă îneacă, realmente, până la lacrimi când un copil negricios îşi aprinde tacticos ţigara în mijlocul străzii, apoi răspunde la claxonul meu furios prin ridicarea, din pumn, a unui ferm deget mijlociu!

Ca un fel de încheiere: ar fi cazul să predau acest articol cât mai curând, căci, nu peste mult timp, ar trebui să descriu un alt cartier. Cel în care am să migrez, în căutarea câinilor vagabonzi…

Într-un interviu acordat cotidianului ucrainean Delo, oficialul european a declarat că România şi Bulgaria sunt, de la 1 ianuarie 2007, membre ale Uniunii Europene, drepturile lor trebuind să fie egale cu acelea ale ţărilor-membre mai vechi (Novinite.com).

Doamna Ferrero-Waldner a mai afirmat că Uniunea Europeana nu condiţionează aderarea Ucrainei la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) de eliminarea vizelor pentru cetăţenii români şi bulgari. “Acest refuz influenţează autoritatea preşedintelui (Viktor Iuscenko), a premierului (Viktor Ianukovici) şi a Ucrainei, dar nu influenţează aderarea ţării la OMC. Este însă clar că acordul de facilitare a regimului de vize pentru Ucraina nu va intra in vigoare dacă vizele pentru cetăţenii României şi Bulgariei nu sunt anulate”, a declarat Ferrero-Waldner pentru Delo.

Ucraina se confruntă cu o situaţie internă fără precedent. Vladimir Fesenko, directorul Centrului pentru studii politice aplicative, este convins că alegerile anticipate nu vor permite rezolvarea problemelor acumulate, motiv pentru care Ucraina va aluneca, dupa 30 septembrie, într-o altă criză politică profundă (Novie Izvestia).

Pe de altă parte, nici relaţiile dintre statul vecin şi UE nu sunt dintre cele mai fericite. Ucraina a cerut să facă parte din OMC încă din 1995, dar un răspuns ferm a fost amânat până în 2006. Ca membră a OMC, ea ar beneficia, printre altele, de un regim mai puţin sever de acordare a vizelor pentru spaţiul UE. De asemenea, s-ar putea evita abuzurile semnalate până în prezent:

În luna iulie a anului curent, oficialii ucraineni au protestat faţă de obligarea membrilor unui ansamblu coregrafic (Copiii Ucrainei) să danseze timp de trei ore în faţa ambasadei Franţei, înaintea personalului strâns la ferestre, pentru a obţine vizele necesare participării la un festival, în Normandia. Se pare că, nu demult, componenţii corului de copii din Kharkiv au fost supuşi la o umilinţă asemănătoare, fiind obligaţi să cânte în faţa ambasadei Germaniei pentru a obţine vizele (Ukrayinska Pravda).

În perioada actuală, în România, pe fondul unei prea mari (aparent doar) bogăţii ideologice răsărite pe mormântul comunismului totalitar, a luat naştere o mişcare ce va da, fără îndoială, numele unei generaţii. Privită superficial, ea apare doar ca manifestarea incultă a unor tineri complexaţi, dar amploarea acestui fenomen ne îndreptăţeşte să afirmăm că, odată cu depăşirea graniţelor unui segment de vârstă, s-a transformat într-un mod de viaţă.

Am auzit/citit şi găsit eu însumi explicaţii de tot felul, toate variaţii pe tema invaziei vulgarului în estetic şi în cotidian, dar, făcând o paralelă cu generaţia hippy (mutatis mutandis), am înţeles că manelele şi, prin extensie, „manelismul” ca modus vivendi, nu constituie decât o oglindă a vremurilor barbare pe care le trăim. Într-o perioadă în care furtul, mizeria intelectuală şi morală, incoerenţa justificărilor logice pentru un neverosimil dezechilibru social şi alte locuri comune ale acestei tranziţii prelungite spre mai nimic, toate sunt nedibaci bazate pe formulări prolixe şi pe şabloane specifice unei „limbi de cauciuc”, societatea oferă un răspuns pe măsură. Privesc astăzi manelismul ca pe o atitudine de frondă. Unei mări de cuvinte într-un pustiu de idei i se opune, ca alternativă, un deşert al gândirii şi o exprimare pe măsură.

Maneaua este cea care cere astăzi, imperativ, renunţarea la prefăcătorie. Decât o metafizică zglobie şi calpă, mai bine un adevăr inestetic şi dureros: singura preocupare a românului este aceea de a obţine averi, putere, dar şi simbolurile materiale vulgare, de tip kitch, care să ateste bogăţia. Era atât de greu să descoperim acest lucru fără a ne fi cântat la ureche? Probabil că nu, dar ne era greu să îl recunoaştem. Am fost atât de mult obişnuiţi să negăm vehement realitatea, încât am avut nevoie de acest duş rece, care exacerbează până la absurd ignoranţa şi rapacitatea vulgară, vindecându-ne de inhibiţii.

Din punct de vedere cultural, este iarăşi o palmă usturătoare, dar meritată. Încrâncenat în incultură, românul s-a ascuns prea multă vreme în spatele şablonului „Eminescu-poetul naţional nepereche” şi a altor câteva, de mai mică importanţă. Nu a vrut şi nu a ştiut să recunoască faptul că nu a mai citit un fragment literar adevărat de când a închis manualele de liceu (în cazul în care a avut curiozitatea de a le citi şi pe acelea). Şi iată-l acum sedus de această sirenă bărboasă a căutării rimei perfecte pentru „bani”, „duşmani”, „femei”, „maşini” etc.

Este maneaua un rău în sine? Poate că da, dar este un rău necesar. Nu voi afirma acum că este o purificare de racilele unei atitudini false anterioare, ci un început al abandonării acesteia undeva, în urmă. Pe un teren desţelenit anterior, pe care s-a aplicat acest îngrăşământ inestetic, murdar, poate, dar eficient, va veni (şi sper că nu peste mult timp) vremea când se va putea cultiva şi o plantă nobilă. Una cu atât mai frumoasă, cu cât vom fi mai conştienţi că va răsări din gunoi.

Mişcarea hippy, amintită mai sus, a dat naştere unei priviri mai scrutătoare aruncate asupra culturii şi spiritualităţii orientale şi nu numai. Au apărut „verzii” din Germania şi alte organizaţii ecologiste sau de apărare a drepturilor omului. Au căpătat forţă asociaţiile civice, ceea ce numim astăzi „societatea civilă”. Cine ştie? Poate curentul nostru manelist nu reprezintă decât un moment de tranziţie absolută spre valoare, o încercare ca, prin ”estetica nimicului” (variaţie a „esteticii urâtului”), să se pună bazele unei întoarceri la valoare. O valoare pe care să o cultivăm noi înşine, nu doar să ne mândrim că aceia ce au creat-o sunt de aceeaşi naţionalitate cu noi, chiar dacă nu ştim mare lucru despre ei.

Până atunci, să ascultăm manele! Vor deştepta în noi o reacţie, poate chiar vor face din noi promotori a ceea ce va fi. Sau ne vor transforma în clăcaşi inculţi. Tertium non datur!

Cred eu că viitoarele generaţii de „tocilari” în ale politicii vor memora cu sfinţenie multe dintre schemele inventate (mă rog, eu, personal îi bănuiesc pe alţii că ar fi autorii) de preşedintele Traian Băsescu. Una dintre acestea este o genială plasare a regelui în spatele unor piese noi, cu o plajă de manevrabilitate încă incertă. Par a fi teribil de puternice aceste piese, fie şi din cauza necunoaşterii efectului creat de mutarea lor. Ele sunt „intelectualii”.

Geniul acestei mutări constă în faptul că „intelectualii” pot prelua şocul oricărui atac la rege, sacrificându-se, în timp ce regele îşi părăseşte liniştit poziţia şi se plasează într-un alt loc ferit. Şi, dacă piesele de lemn, lăcuite frumos, se pot sacrifica în liniştea lor neînsufleţită, nu reuşesc să îmi imaginez ce îi împinge pe domnii Liiceanu, Patapievici, Pleşu (mai nou) şi pe alţii asemenea lor, să devină paravanul unui rege. Un rege care şi-a scorojit cu bună ştiinţă lacul şi vopseaua, dar rămâne în mod evident de altă culoare (şi factură) decât piesele care îi slujesc interesele.

Şi ar fi urmat comentarii semidocte privitoare la incompatibilităţi şi la altele asemenea, dar mă abţin, cu simplul scop de a lăsa întrebarea deschisă: DE CE importanţi oameni de cultură se aliniază în faţa unui preşedinte?

Pentru Marian Vanghelie, liderul ultras al PSD Bucureşti, întoarcerea la rădăcini este întotdeauna o cură de noroi la care îi supune pe cei care au ghinionul să îi displacă. Pentru aceia (ca noi) care stau şi chibiţează pe margine, întoarcerea sa la rădăcini este un veşnic izvor de bună dispoziţie. Căci discursul primarului sectorului 6 îşi are rădăcinile adânc înfipte în segmentul de gândire indulgent spus semidoct şi războinic al naţiei noastre. Adică e cam din topor şi urmăreşte doar să dea cu toporul.

Nu ştiu, însă, dacă nu cumva Marian Vanghelie nu este folosit drept coadă de topor de vreo mână răzbunătoare din (sau pe) PSD. Atacul acestuia la adresa lui Victor Ponta şi a lui Vasile Dâncu se dovedeşte a fi un remix izbutit al melodiei „Ceata lui Piţigoi”, mergând pe principiul „dai în unul, ţipă doi”. Propunerea de excludere din partid a celor doi lideri a fost picătura care a umplut paharul nemulţumirilor „grupării de la Cluj”.

În ritmul acesta, social-democraţii se vor confrunta cu un cutremur de foarte multe grade, indiferent de „scară”: fie schimbarea prea îngăduitoarei conduceri, în frunte cu Mircea Geoană, fie o scindare a partidului, pornită de la o demisie în masă la Cluj. Şi nu ştiu de ce îmi aduce aminte acest episod al politicii autohtone de înfiinţarea PLD. Nu spun acum că orice antivirus va detecta troieni în cadrul organizaţiei PSD Cluj, dar un „malware” există în PSD şi el ar trebui înlăturat cu atenţie, ca să nu producă daune ireparabile în regiştrii întregului sistem de operare social-democrat.

„Implementarea” în conducerea PSD a lui Ion Iliescu, o întoarcere de imagine la rădăcini, nu a avut efectul scontat. Nu poţi să îi oferi unui lider, oricât de charismatic, doar o portavoce, ţinându-l departe de pârghiile puterii partinice. Fără o mână de „mineri” care să facă puţină curăţenie prin filiale, Iliescu este inutil. Nemulţumirile se adâncesc şi sfârşitul politic al lui Mircea Geoană se apropie.

Şi toţi văd posibilă o altă întoarcere la rădăcini: reînvierea ca lider a lui Adrian Năstase. Dacă acesta va izbuti să se debaraseze de lestul dosarelor (prezente şi viitoare) din justiţie şi să îşi recapete rolul de om providenţial pentru partid, PSD are o şansă unică de a-şi reveni miraculos.

Totul, însă, depinde acum de capii social-democraţi. De felul în care vor şti să folosească o întoarcere la rădăcini în detrimentul „înnoirii” aparent cam păguboase. PSD, măcar în acest înaintat ceas, poate schimba (din nou?) marea schimbare”.

Vă veţi întreba de ce. Simplu: am observat că în România se cultivă intens şi cu multă grijă depresia. Că se dezvoltă mai bine (anul acesta, mai mult ca sigur) decât grâul şi porumbul laolaltă. Că le aduce profituri de neimaginat celor care ne vor nişte oi prostite, deprimate şi privind în gol, numai bune de muls.

Depresiei i se face o reclamă agresivă. Nu mai poţi deschide un ziar, porni radioul sau televizorul fără să remarci cum preşedintele se plânge de premier, premierul de preşedinte, partidele- unele de altele, ONG-urile- de toată lumea (mai puţin de preşedinte) ş.a. Şi când îi vezi pe toţi atât de demoralizaţi, împiedicaţi în excelentele lor intenţii de simpla existenţă a altora, stingându-se pe picioare sub povara propriului ego, parcă simţi nevoia să iei un calmant, doborât de grija altuia. Nimic nu merge bine, dar, dacă toţi cei de mai sus ar avea mână liberă, ce bine am duce-o! Şi te simţi neputincios şi umil… Şi gata depresia!

Există un medicament pentru depresivi şi nu numai, un panaceu de tipul Spirulinei, abundând în acţiuni binefăcătoare şi în contraindicaţii scrise mărunt, în altă limbă. Se prezintă sub formă de CD-uri piratate şi se ia în doze mari, cu volumul la maxim, ca să beneficieze şi vecinii. Conţine mulţi agenţi naturali activi, de genul: valoarea mea, banii, duşmanii, fetele, maşina etc. Prin acest leac miraculos se realizează o ieşire subită din criză, răspândindu-se în tot organismul, în termeni pe care să îi priceapă şi pisicile comunitare, mesajul că nu contează nimic şi nimeni, simpla noastră existenţă este o favoare făcută lumii acesteia, având tot dreptul să ne aşteptăm la recunoştinţă şi la respect pe veci pentru că suntem. E un tratament util şi îl recomand celor care vor să trăiască o viaţă îndelungată, mulţumiţi şi autosuficienţi.

Dar nu ştiu câţi vor să se vindece, deoarece a fi depresiv a devenit un trend şi este de-a dreptul cool. Cu orice cunoscut te întâlneşti pe stradă, la întrebarea nefericită de complezenţă „ce mai faci” îţi va răspunde cu văicăreli şi scheunături de îţi dau lacrimile. Afli, astfel, amănunte nesperate (şi nedorite): ce de greutăţi are, ce lipsuri prin bugetul familial, câte boli, greu de enumerat şi, mai ales, de tratat… Asta, bineînţeles, în cazul în care nu a ţinut o cură cu medicamentul-minune mai sus menţionat. Căci atunci îţi va explica, în termeni fornăiţi, că toţi „e” proşti (nici tu nu faci excepţie, fireşte), dar numai el este genial.

Observaţi emisiunile de divertisment de pe la TV: fie sunt pentru depresivi (sau pentru formarea lor pe „calea cea bună”), fie sunt adjuvante pentru tratamentele de autosuficienţă. Astfel, fie (ni) se plâng unii şi alţii, răniţi de amor, despărţiţi de soartă şi de câteva graniţe, sfâşiaţi de soarta asta crudă, fie (ni) se arată cam până unde putem duce „miştourile” grosolane la adresa celor din jur (no limit, fără număr), cam de cât IQ avem nevoie pentru a fi CINEVA (zero, ca la sucuri) şi ce avem de câştigat dacă dezvoltăm un comportament golănesc (orice).

Cum mai tot depresivul, în felul lui, mai rău se îmbolnăveşte când vede efectele rumene şi netezitoere de creier ale celor trataţi cu binefăcătorul ser manelistic, este de la sine înţeles că se recomandă călduros izolarea. De aceea, lansez un apel: cine vrea să „se combine” pentru a ridica un uriaş BALAMUC? Să avem şi noi, după gratii şi bine sedaţi, privaţiune şi linişte, lumea noastră, deloc deprimantă, cu floricele roz şi cupidoni drăgălaşi în halate albe…

De câteva luni, mass-media românească formulează în fel şi chip candida întrebare: de ce nu s-a rupt oficial, la tribunal, Alianţa DA? Deşi unul dintre motive este evident: părea mai simplă înlăturarea conducerii PNL şi salvarea căsniciei electoral-profitabile decât separarea şi partajul. Căci, asemenea unui Casanova, PSD stă la pândă şi îşi oferă nefiresc serviciile când unuia, când celuilalt „soţ” dezamăgit, având, teoretic, doar de câştigat, măcar ca susţinere parlamentară.

Zilele acestea, presa a mai descoperit un motiv de mirare: de ce nu sunt de acord democraţii să încheie un protocol pentru formarea polului de dreapta cu liberal-democraţii? Nu cumva le este teamă, după experienţa pe care au avut-o cu liberalii? Unul dintre motive este, iarăşi, evident: mai multe voturi vor primi două partide diferite şi ca platformă şi electorat, şi ca mărime şi ambiţii, decât o alianţă care nu va reuşi să înglobeze în mod real două doctrine. Altfel spus, PD îşi adună propriul electorat, la care se adaugă o bună parte dintre cei care au votat în trecut pentru PSD, iar PLD încearcă să atragă un procent cât mai mare din electoratul PNL. În aceste condiţii, cea mai bună soluţie este simpla colaborare şi, poate, mai târziu, după alegerile parlamentare, formarea unei alianţe.

Nehotărârea PSD şi degringolada din care PNL nu se poate opri prin forţe proprii vor duce, într-un final, la un congres extraordinar al fiecărui partid în parte. În urma rezultatului catastrofal de la referendum, dar şi a căderilor în sondaje (mă rog, am dubiile mele în privinţa corectitudinii acestora din urmă), cel mai probabil vor fi alese alte conduceri. Ceea ce înseamnă că în PSD este posibil să aibă câştig de cauză „gruparea de la Cluj”, iar în PNL… Aici chiar nu îmi pot imagina cine, dat fiind faptul că toate numele sonore sunt angrenate în actuala situaţie de criză. Dar nu este exclus să fie găsită o soluţie de compromis şi o conducere care să susţină inclusiv împăcarea cu „prima iubire”, democraţii.

Aşadar, pregătit să divorţeze, PD nu mai acceptă decât concubinaje politice. Şi bine face. Oricând, în locul (sau în completarea) alianţei nelegalizate cu PLD, poate primi oferte de colaborare cu PSD sau cu PNL. Şi, întorcând spatele considerentelor etic-morale, căci politica este o doamnă fără mari pretenţii de castitate, decât o nevastă cicălitoare, mai bune sunt câteva amante păstrate în „stand-by”. Cel puţin aşa se spune…