Parolat: Protected: Protected: naid trist

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parolă:

Gayfest-un epilog

Americanii au inventat expresia „a skeletron in the closet” (un schelet în dulap), care se traduce, aproximativ, prin: un lucru important (si potenţial dăunător pentru posesor) ţinut secret. Din aceasta, a derivat expresia „out of the closet” (afară sau scos din dulap)- dezvăluirea unui secret.

Guvernul interimar

Manevrele de gherilă politică practicate de preşedintele Traian Băsescu şi de PD şi-au atins, în mare parte, scopul. Actualul guvern pare a fi, din ce în ce mai mult, o soluţie provizorie şi nu chiar inspirată. Mass-media a avansat atâtea ipoteze de alianţe, încât un consumator fervent de presă, luat repede, aproape că nu ar mai şti cine se află în fruntea unui minister, „ajutat” şi de numele deloc sonore ale unor membri ai actualului executiv.

Petarde

În anii trecuţi, luna decembrie îi conferea lui Moş Crăciun trăsături de Bin Laden. Prezenţa oricărui pieton într-o aglomeraţie urbană constituia o peripeţie cu urmări neaşteptate. Şi aceasta deoarece petardele erau vândute oriunde, de către oricine şi, mai cu seamă, oricui, umplând de multe ori buzunarele unor puşti puşi pe glume.

Golan

Am asistat zilele acestea la o masivă campanie de dezinformare. Am urmărit imagini de tot felul, am ascultat declaraţii halucinante şi am participat, ca noi toţi, fiecare în felul său, afectiv la tot ceea ce ţine de suspendarea preşedintelui Băsescu. Ceea ce se întâmplă acum

Ce a găsit Motanul?

Dacă aş fi un jurnalist care se respectă, aş formula: „Sursele noastre ne-au dezvăluit că mâine, cel târziu, eventual în cadrul dezbaterilor din Parlament pe marginea suspendării preşedintelui României, preşedintele PC, Dan Voiculescu, va prezenta dovada că Traian Băsescu a făcut, în trecut, poliţie politică.

O magistrală execuţie

Dat fiind faptul că sunt, în primul rând, scriitor, am evitat întotdeauna să dezbat subiecte de strictă actualitate. Acestea se demonetizează rapid, se consumă într-un termen prea scurt, astfel încât şi ceea ce aş scrie astăzi pe o temă aparent extrem de importantă ar avea toate şansele ca mâine să apară ca o atitudine „fumată”, forţată şi deloc originală.

Negustorul de ocazie şi condiţia umană

Nu cred că sunt o persoană pragmatică şi am fost întotdeauna aproape convins că m-aş bucura de un teribil insucces în afaceri. Dacă stau să analizez, singurele mele „victorii” pe plan financiar au avut loc în piaţă, unde am beneficiat, ocazional, de reuşite răsunătoare (vorbea vânzătorul pe un ton strident, bubuiau cuvintele sale pe o rază de circa un kilometru şi se uita lumea la mine ca la o morsă jucând şeptic pe plajă, la Mamaia). Reuşite răsunătoare în… negocierea preţului per kilogram de cartofi. Şi ce dacă, în semn de admiraţie faţă de colosalul meu talent, am avut parte de cei mai mici cartofi pe care i-a putut surprinde gerul? Chiar cu asemenea exemplare, demne de a purta numele de gloanţe uşor storcite pentru un pistol de calibru mititel, în sacoşă, m-am întors uneori victorios acasă, mândru de mine.
Încrezător în reuşite viitoare şi convins (de rău informaţi binevoitori) că îi pot găsi o întrebuinţare mai nobilă geniului meu în afaceri, mi-am deschis, acum ceva timp, un magazin. Şi succesul nu a întârziat să apară. Sub forma unor amenzi usturătoare de la diverse instituţii vigilente. Cred că numai hingherii nu m-au căutat, dar nu sunt prea sigur. Nu o să uit prea curând vizita celor de la OPC (Oficiul pentru Protecţia Consumatorului), care mi-au oferit ocazia unică de a plăti o sumă frumuşică pentru două sticle de spirt medicinal cumpărate cu doar câteva zile înainte. Avea, e drept, o culoare bizară acel spirt, dar vina îi aparţinea, în viziunea mea, evident, producătorului, căci eu, vă jur, nu am izbutit să fabric spirt medicinal la alambic.
Acel magazin mi-a dat posibilitatea de a cunoaşte firea umană mai amănunţit decât mi-aş fi dorit vreodată. Trec peste vânzările infime, „datorate” faptului că nu eram născut/crescut în zona respectivă, ceea ce îmi conferea titlul de „venetic” şi îndepărta constant potenţialii cumpărători, în ciuda preţurilor păgubos de scăzute. Trec peste contabilul care îmi alcătuia actele de parcă aş fi deţinut cel puţin un lanţ de magazine rentabile, motiv pentru plata unor impozite năucitoare. Trec şi peste jigniri, umilinţe şi alte asemenea dovezi că mai degrabă muşteriul este fidel dictonului „clientul nostru, stăpânul nostru”. Mă opresc, însă, asupra unui moment care stă la baza neîncrederii mele în oameni şi a susceptibilităţii (uneori exagerate, recunosc) pe care o am în faţa unora care se declară atinşi de vicisitudinile unei soarte crunte:
A intrat într-o zi memorabilă în magazin o femeie îmbrăcată modest, ducând un copil mic de mână. Cu voce disperată, mi-a povestit cât de bolnav era copilul, ce mari probleme de ordin financiar se abătuseră asupra familiei lor, ajungând, în final, la rugămintea de a cumpăra pe datorie, căci încă nu primise alocaţia pentru cel mic. Ce inimă poate avea cel ce rămâne de piatră în astfel de situaţii? Cum poate refuza o astfel de rugăminte, chiar conştient fiind că e posibil să nu vadă vreodată banii datoraţi? Înduioşat, am luat hotărârea de a-i da femeii câte ceva, pentru ea şi pentru copilul bolnav, gândind că un asemenea bine suntem cu toţii datori să facem faţă de cei aflaţi în necazuri. Am întrebat-o, aşadar, ce ar vrea. Femeia şi-a ridicat ochii plânşi din pământ şi a întins mâna spre acel produs care stătea în calea fericirii ei şi a copilului bolnav, spunând cu glas stins: „O sticlă de vin…”.
Nu cred că sunt o persoană pragmatică şi cunosc astăzi, cu o certitudine de invidiat, că m-aş bucura de un teribil insucces în afaceri. În ziua când am dat afară o femeie care cerşea, pe motiv că are copilul bolnav, o sticlă cu vin, odată cu ea a ieşit pe uşă, pierzându-se definitiv (în mulţimea care îmi ocolea magazinul, în drum spre altele, cu preţuri mai mari) şi spiritul negustoresc. Am lichidat, în pierdere, evident, firma şi m-am decis să rămân un veşnic cumpărător de cartofi subdezvoltaţi şi degeraţi chiar şi vara.
Iar tragediile declamate de cei mai mulţi din jurul meu le văd astăzi cu un ochi cinic, în altă culoare şi oarecum deformate. Ca privite printr-o sticlă cu vin…

RoMediaBlogger

Am descoperit aici o iniţiativă extraordinară! Într-o perioadă destul de urâtă pentru presa din România, în care un jurnalist profesionist trebuie să se preteze la tot felul de „giumbuşlucuri” pentru a-şi păstra meseria (a se vedea materialul de mai jos), proiectul pe care cei de la RoMediaBlogger şi-au propus să îl dezvolte aduce în discuţie termenul de „blogger-jurnalist liber profesionist”.

Voi mai reveni cu părerile lui naid privind această iniţiativă. Nu mă dezlănţui acum într-o înşiruire de epitete laudative doar din simplul motiv că m-am păcălit de câteva ori luând de bune anumite concepte declarative care aveau ca unic scop atragerea de trafic. Nu spun că RoMediaBlogger ar reprezenta aşa ceva. Dimpotrivă, am o presimţire bună privind seriozitatea lor.

Oricum, deocamdată, cel puţin, pe blogul lui naid va apărea în diverse locuri reclama la RoMediaBlogger. În speranţa că voi participa, măcar astfel, la un proiect deosebit.

Ping-pong şi deontologie

Am observat, şi nu ştiu dacă sunt singurul, o tendinţă dezgustătoare în presa românească. E drept, apărea în special în presa sportivă, unde intervievatul, de obicei un jucător de fotbal (sau un fost jucător aburcat prin posturi administrative), fără pretenţii la vreun premiu Nobel, poate fi uşor manipulat. Dar, de ceva timp, văd că şi politicienii cad foarte uşor în capcană, ceea ce îmi ridică uriaşe semne de întrebare în ce priveşte capacitatea unora de a gândi.

Despre ce este vorba? Simplu. Un reporter (cel mai adesea de sex feminin) întreabă: „Ce mesaj i-ai transmite lui X?”. X este adversarul celui intervievat, aparţinând, după caz, fie vreunei echipe rivale, fie vreunui partid advers. Cel mai adesea, răspunsul este: „Ce să-i transmit? Nu ştiu…”. Mare eroare, speculată imediat: „Ai putea să-i transmiţi că e un mare bou?” (mă rog, în loc de apelativ se inserează, de obicei, niscai mesaje perverse şi veninoase, menite să-l zăpăcească definitiv pe bietul intervievat). Răspunsul: „Cred că da…”, spus pe un ton deloc convins. De aici rezultă un titlu de prima pagină, buletine de ştiri extinse pe câteva săptămâni şi talk-show-uri furibunde. Iar amărâtul ăla care a dat interviul (să îl numim, pentru mai mare uşurinţă, Y) nu a spus, de fapt, mai nimic…

Dar ştirea nu are nici un farmec aşa. Efectul trebuie mărit. Situaţia trebuie exploatată. De aceea, reporterul se repede la X, cel vizat de „declaraţia” celui de mai devreme. Zic că se repede pentru că trebuie să ajungă până în momentul în care X află din presă grozăvia. Şi X este lovit în moalele capului de întrebarea: „Ce părere ai despre faptul că Y a spus că eşti un mare bou?”. Ce părere să aibă? Blocat, neîncrezător, se uită la reporter, sperând să fie o glumă. Înţelegând că nu este, se înfurie şi începe să îl bălăcărească pe Y, cu sau fără „ajutorul” reporterului.

Aşa ia naştere un ping-pong de toată frumuseţea, cu replici prin intermediul presei, al cărui rezultat pe tabelă consfinţeşte ura pe veci între X şi Y. Dar şi o pâine zilnică şi albă de mâncat pentru ziarişti, ca răsplată pentru tiraje şi audienţe.

Că poţi manipula astfel două persoane, aducându-le în situaţia de a se muşca public de varice, nu e mare lucru, cinic vorbind. Dar ce te faci cu onor consumatorul de media, care stă într-o rână, cu ochii aţintiţi în gol, neînţelegând dacă a înnebunit el, voluntar, sau dacă fac alţii serioase eforturi în această privinţă? Dar ce mai contează? Totul e doar business, nu?

Deontologia este doar un cuvânt format din multe silabe, care nu aduce nici un bonus la leafă…